Games Addicted

Avand in vedere numarul urias de jocuri plasate in al Doilea Razboi Mondial care au aparut in ultimii ani, nu m-as mira daca majoritatea jucatorilor isi dau ochii peste cap a lehamite dupa ce zaresc swastika prin screenshot-uri. Dar ceea ce ne propun raposatele studiouri Pandemic este un fel de Grand Theft Auto in Franta ocupata de nazisti, nicidecum inca un shooter care sa trambiteze curajul şi eforturile americanilor debarcati in Normandia.

In The Saboteur, nu dispui de sprijinul unei armate, esti doar tu, un tanar mecanic/pilot de curse/sabotor irlandez, care duce conceptul de vendeta personala pe culmi nebanuite. Jocul se vrea o abordare tactica, de tip Commandos, si ii reuseste pe deplin acest lucru. Cliseele hollywoodiene se tin lant pe parcursul povestii, dar asta nu deranjeaza, ci dimpotriva. The Saboteur are inca din montajul de la inceput trasaturi cinematografice puternice si e usor de dedus ca a fost gandit ca un film interactiv, ca o poveste frumoasa, menita sa te tina captat in fata monitorului. Sean Devlin, protagonistul, este un fumator cu o paleta de replici care de care mai insinuante si sarcastice si se bucura de suficienta personalitate incat sa tin minte si dupa terminarea jocului cateva perle de pe la inceput. Asumandu-ti responsabilitatile unui sabotor in slujba Rezistentei Franceze, va trebui sa asasinezi, urmaresti si mai ales sa arunci in aer diverse structuri ale ocupatiei naziste.

Parisul se bucura de randarea la scara a unor monumente cunoscute, cum ar fi catedrala Notre Dame sau Turnul Eiffel, impresionante mai ales atunci cand privesti orasul prin ceata, din cel mai inalt punct. Pentru escaladare ai la dispozitie tot felul de iesiri, caramizi si balcoane, destul de bine integrate in arhitectura cladirii, fara sa para ca esti obligat sa escaladezi pe o ruta prestabilita. N-am simtit in niciun alt joc sandbox acelasi grad acut de imersiune in peisaj, cu atat mai mult cu cat singurul desfasurat intr-un cadru relativ apropiat, Mafia, nu iti permitea sa escaladezi orice casa, turn sau biserica prezenta.

Astmosfera din The Sabouter este completata de coloana sonora, un jazz superb, tipic american.

Elementul care defineste Saboteur nu e lipsit de bun-gust, iar faptul ca e eclectic in diverse aspecte nu face decat sa-i amplifice efectul artistic. Vestimentatia, introducerea curselor sau dialogurile de ambient, surprinse cu jumatate de timpan in vreun colt de strada, la un croissant si cafe-au-lait tradeaza un dram de pasiune investit de producatori pe care cu greu il regasesti in multe jocuri contemporane.

Din punct de vedere vizual, singura hiba pe care i-o pot gasi sunt o mana de animatii indoielnice si un pathfinding pe alocuri gaunos al NPC-urilor, care mai sfasie din loc in loc atmosfera, dar acestea nu sunt suficient de deranjante incat sa erodeze acest minunat joc.

Exploziile si actiunea adeseori furibunda fac din Saboteur un punct de reper pentru jocurile sandbox – e repetitiv, ce-i drept, sa darami sutele de instalatii naziste, dar e in aceeasi masura distractiv datorita efectelor pe care le are aceasta activitate asupra decorului. Culoarea adusa in peisaj de acel artificiu de design contribuie si ea la aceasta senzatie, iar povestea are mai multa substanta decat majoritatea jocurilor din acelasi gen.

The Saboteur este recomandat nu doar fanilor de jocuri sandbox, ci si celor care cauta mai presus de orice o atmofera deosebita, plasata la inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.